PAROHIA CAPU DEALULUI, DRAGASANI - site oficial - prezentarea unui monument istoric, activitate, impresii
vineri, 1 octombrie 2010
joi, 30 septembrie 2010
calendar ortodox 1 Octombrie 2010 Vineri
calendar ortodox 1 Octombrie 2010 Vineri
†) Acoperământul Maicii Domnului; Sfântul Apostol Anania; Sfântul Cuvios Roman Melodul; † Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani
†) Acoperământul Maicii Domnului; Sfântul Apostol Anania; Sfântul Cuvios Roman Melodul; † Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani
calendar ortodox joi 30 sept
Sf. Mc. Grigorie Luminătorul, Arhiep. Armeniei celei Mari;
Sf. Mc. Ripsimia şi Gaiani
Sf. Mc. Ripsimia şi Gaiani
miercuri, 29 septembrie 2010
Povestire cu morala - Super! Impresionanta lectie de viata!!
|
duminică, 29 august 2010
duminică, 3 ianuarie 2010
biserica cu cal
de ce i se spune biserica cu cal?
Pentru ca acolo se gaseste ultimul cal al lui Tudor Vladimirescu, un cal alb, numit Aripas, care a venit singur la biserica dupa ce domnitorul a fost omorat de turci. A fost cunoscut de cei ce-l ingrijisera mai inainte, dar si dupa obiectele si insemnele care s-au gasit asupra calului. Cu siguranta pe aici mai trecuse si mai inainte, si i-a placut mult zona salbatica de deasupra bisericii cu multe izvoare la suprafata si iarba din belsug. Cert e ca aici a stat pana a murit, iar localnicii i-au purtat o mare cinste cat a trait, iar la moartea sa, capul sau a fost bagat in zidul din partea dreapta a bisericii, pentru a trai vesnic in amintirea bisericii si a locuitorilor din acea zona.
Pentru ca acolo se gaseste ultimul cal al lui Tudor Vladimirescu, un cal alb, numit Aripas, care a venit singur la biserica dupa ce domnitorul a fost omorat de turci. A fost cunoscut de cei ce-l ingrijisera mai inainte, dar si dupa obiectele si insemnele care s-au gasit asupra calului. Cu siguranta pe aici mai trecuse si mai inainte, si i-a placut mult zona salbatica de deasupra bisericii cu multe izvoare la suprafata si iarba din belsug. Cert e ca aici a stat pana a murit, iar localnicii i-au purtat o mare cinste cat a trait, iar la moartea sa, capul sau a fost bagat in zidul din partea dreapta a bisericii, pentru a trai vesnic in amintirea bisericii si a locuitorilor din acea zona.
Model necrolog, predica la morti
NECROLOG 2
INTRODUCERE: Îndurerata familie, întristată adunare, fraţi creştini
Spune Domnul Hristos: „privegheaţi şi vă rugaţi, căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul când va veni sfârşitul omului”.
Lasă în urmă o soţie înlăcrimată, pentru că iată de astăzi rămâne singură. Rămâne îndurerată, pentru că cel cu care a trăit o viaţă întreagă, pleacă din casă, din curtea unde a trăit, şi lasă în umă un mare gol. Nimic nu va mai fi la fel de aici înainte pentru ea, nimeni nu mai poate să o mângâie pe deplin, să-i asculte necazurile şi durerile, pentru că soţul ei nu mai este, la groapă se petrece, trece în umbra morţii, cu pământ se acoperă.
Lasa în urma 2 copii realizati pe care a stiut sa-i educe, să le creeze un viitor în viaţă, şi să-i înveţe dreapta credinţă. Lasă în urmă 2 băieţi realizaţi, însă întristaţi, pentru că iată, acum când aveau mai mult timp liber(părinţii erau la pensie), când puteau să petreacă mai mult timp împreună, tatăl lor îi părăseşte, îi lasă să se descurce singuri, şi nu se va mai întoarce niciodată.
Nepoţii, de asemenea sunt îndureraţi, pentru că cel care i-a crescut, care s-a bucurat mai mult decât orice pe lume de naşterea lor, văzând în ei viitorul lui, cel care le-a dat cele mai bune sfaturi, care i-a împăcat atunci cand erau supăraţi, nu mai este, nu le mai poate vorbi, nu va mai fi.
Lasă în urmă rude apropiate, prieteni , cunoştinţe, colegi de servici, vecini, toţi cei pe care i-a cunoscut şi cu care a avut relaţii deosebite.
Toţi aceştia îi vor duce lipsa, îi vor simţi absenţa sa, îşi vor aminti de el de multe ori, şi vor suspina în adâncul inimii lor, pentru că au pierdut pe cineva drag.
CUPRINS:
A avut o viaţă grea, cu multe încercări, necazuri şi suferinţe, peste care a trecut cu ajutorul lui Dumnezeu.
A lucrat la ICR.
Ospitalier, primitor cu cei care îl vizitau, sociabil, şi oricând gata sa ajute pe oricine ar fi apelat la el, şi-a atras de-a lungul timpului, numeroşi prieteni, vecini, cunoştinţe, dovadă fiind şi numărul mare de apropiaţi care l-au însoţit astăzi pe ultimul drum.
Ştia să spună o vorba bună, să îşi exprime sentimentele astfel încât să nu supere pe nimeni, şi să-i împace pe toţi.
Avea multe icoane, cruciulite, simboluri creştine în casă, fiecare cameră având propria sa icoană, dovadă că avea multă credinţă, şi punea pe Dumnezeu înainte de toate.
A fost un om credincios, care ne-a ajutat la biserică cu ce a putut (bani, sfaturi, dar şi muncă fizică).
A fost un om apropiat de biserică, mai ales în ultimii ani, astfel încât a deţinut şi funcţia de consilier parohial, alături de alţi 6, contribuind la bunul mers al bisericii, dar şi la administrarea şi organizarea parohiei.
De mic copil şi eu am avut multe amintiri legate de persoana decedatului, de multe ori discutam cu el, despre biserică, suflet şi viaţa viitoare. Personal mi-a dat de multe ori sfaturi, încurajări, încă de când eram la seminar.
Multe lucruri a făcut în viaţa sa, multe amintiri plăcute avem despre el, mult l-am iubit, devreme ne-a părăsit.
ÎNCHEIERE:
În acest moment de despărţire, rudelor, prietenilor, nu le rămâne decât să se roage şi să ajute sufletul lui prin milostenii, fapte bune.
Astfel bunul Dumnezeu, îi va ierta păcatele când sufletul lui va ajunge în scaunul de judecată, iar Hs îl va chema ca pe unul dintre aleşii Săi zicând: veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia cerurilor cea gătită vouă încă de la întemeierea lumii.
Să rugăm pe Domnul nostru Iisus Hristos, să îl primească pe robul lui Dumnezeu Gheorghe în împărăţia sa, acolo unde drepţii sălăşluiesc, unde este locaşul celor vii, în sânul lui Avraam, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, iar dacă a greşit cu ceva în această viaţă, să-l rugăm pe Dumnezeu să îl ierte (Dumnezeu să îl ierte!), şi să-l odihnească în pace, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.
NECROLOG 3 15.12.2011
Îndurerată familie, întristată adunare, fraţi creştini
- Pe clopotele bisericilor din vechime erau imprimate aceste cuvinte in limba latina: "Pe cei vii chem, pe morţii îi plâng, fulgerele frâng".
Iubiti credinciosi,
- Astazi, clopotele bisericii noastre plâng, pt că duc la groapă un om care până mai ieri era în mijlocul nostru, un om care ne era drag, şi pe care toţi îl apreciam.
- A fost o persoană bună, credincioasă, cu suflet curat şi cu frica de cele sfinte, care a pus mai presus de toate familia, copii şi pe Dumnezeu.
- A avut ....... copii, ….fete, ….băieţi, pe care i-a crescut cu greu, multe neajunsuri, supărări pt a-i face oameni mari, şi a ajunge fiecare la casa sa.
- Sotul (soţia) i-a murit înainte, lăsându-l(o) vaduv(a) în această lume. Pt că nu mai avea cui să îşi spună necazurile, suferinţele, el(ea) s-a retras încet, încet în singurătatea sa.
- A fost un barbat(femeie) harnic: oi, capre, vaci, cai, porci, păsări, etc, încât curtea era neîncăpătoare.
- A fost o persoană credincioasă, deşi a murit NFL. De fiecare dată ne primea când veneam cu Crăciunul, Boboteaza, venea să se spovedească la biserica in fiecare post, iar cand nu a mai putut sa vina singur(a), ne-a chemat sa o spovedim, impartasim din 6 in 6 saptamani.
- Până acum, el singur a lucrat pentru mântuirea sa, însă de acum nu mai poate face nimic.
- Doar rudele, prietenii, cei prezenţi mai putem face ceva pt uşurarea suferinţelor lui.
- Ce putem noi face: să ne rugăm şi să aprindem lumânări pt el(ea) de câte ori avem ocazia, să împărţim pentru el(ea), alimente, haine, obiecte, mai ales dacă avem anumite lucruri, daruri primite de la el(ea) de când trăia. Să îl(o) trecem la pomelnicele noastre, dacă ne-a ajutat cu ceva în viaţa sa, şi să ne rugăm pentru el, pentru că "mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului", şi "unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo voi fi şi Eu".
- Să rugăm pe D-l nostru Iis Hs, să îl(o) aşeze în corturile drepţilor, în rândurile sfinţilor, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, iar dacă a greşit cu ceva în această viaţă să rugăm pe Bunul Dumnezeu să îl(o) ierte, şi să îl(o) odihnească în pace, acum şi pururea şi în vecii, vecilor, Amin. Dumnezeu să-l(o) ierte!
NECROLOG 4 14.02.2012
Azi ne-am adunat să conducem pe ultimul drum pe roaba lui Dumnezeu (N), mama a
doua fete (N), şi a doi nepoţi (N).
Deşi singură la părinţi, a trecut prin multe momente gele ale timpului, şi-a
înmormântat părinţii, apoi soţul (N), şi la bătrâneţe doi gineri pe (N), oameni deosebiţi şi
respectaţi care au sprijinit-o mereu în momentele vieţii.
Boala şi suferinţa i-au răpus puterile, astfel că a zăcut o bună perioadă de timp.
În tinereţe mergea la biserică duminicile şi sărbătorile religioase, mai târziu când boala
a răpus-o, ca o bună credincioasă nu a uitat niciodată de rânduiala sfântă a spovedaniei şi a
sfintei împărtăşanii.
În toată perioada grea de suferinţă au fost alături de ea fetele (N), care au îngrijit-o
si au făcut tot ceea ce le-a stat în putinţă ca mama lor să aibă cele mai bune condiţii şi să nu
ducă lipsă de nimic. Nu a dus lipsă nici de alinare si mângâiere din partea nepoţilor pe care i-a
crescut cu multă dragoste iar acum la ceas de desparţire, le lasă inima goală şi sfâşiată.
Nu te vom uita niciodată mama noastră bună şi bunică noastră iubitoare.
Dumnezeu să o ierte şi să îi fie ţărâna uşoară.
NECROLOG 5/ 2015
Părintele Emilian Vasiloschi*
Oricât de firesc deznodământul, mai ales la această vârstă, moartea neaşteptată a părintelui Vasiloschi ne-a zguduit pe toţi, făcându-ne să simţim şi mai amarnică singurătatea, izolarea într’o străinătate de care nu ne putem lipi, într’un destin ce pare tot mai fără întoarcere.
Era ca o pavăză, ca o protecţie a generaţiei părinţilor, acea generaţie care a trăit din plin febra speranţelor naţionale cele mai legitime şi a ajuns să înfăptuiască o Românie Mare, cu hotarele cele mai larg permise de împrejurările de după primul război mondial.
Părintele Vasiloschi a văzut lumina zilei în “vesela grădină” a lui Alecsandri, în Sinăuţii de Sus, la 29 Octombrie 1886, descinzând dintr’o familie de preoţi, dârza tagmă care, alături de învăţătorime, a ţinut aprinsă, în provinciile înstrăinate ca şi în ţară, făclia conştiinţei şi aspiraţiilor româneşti.
Vechiul Regat, care parcă-şi modelase anume conturul, ca să poată păstra îmbrăţişate ţinuturile smulse, continuă a rămâne farul românismului şi după ce, în prima fază a războiului de întregire, fusese redus la o Moldovă îmbucătăţită. În acea fază dureroasă, cu aliaţi îndepărtaţi şi şovăielnici, şi bolşevismul la fereastră, ne-a venit mângâierea Basarabiei; în acel „triunghi al morţii”, care nu lăsa speranţei mari justificări, continuau a se scurge Români ce se puteau salva din regiunile robite. Aşa a sosit, în toamna anului 1917, şi tânărul Emilian Vasiloschi, licenţiat al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, fost profesor la liceele din Câmpulung şi Rădăuţi.
Hirotonit de mitropolitul Pimen, preot pentru Lespezi, sfinţia sa se ocupă cu repararea bisericilor din „târg” şi din cătunul Bursuc, şi înfiinţează un cor de plugari şi târgoveţi, pentru concerte populare. La 1 Ianuarie 1920 e transferat la biserica Toma Cozma din Iaşi, zidită în 1807, şi numit revizor eparhial al Mitropoliei, unde a rămas circa 20 de ani. Aici înfiinţează „Ateneul Popular Păcurari”, cu bibliotecă de vreo 3000 volume şi săli de conferinţă, cor, şezători, lectură; ia iniţiativa ridicării unei statui lui Eminescu, care se şi inaugurează în 1930; scoate revista „Daruri”, cu colaborarea celor mai de frunte condeieri ieşeni; restaurează biserica şi casele parohiale, cu sădiri de pomi, straturi de flori, garduri vii şi viţă de Cotnari; funcţionează ca profesor, de germană şi religie, la liceele Internat, Militar, Naţional, Ortodox de fete; e o vreme consilier comunal, ales de bisericile Iaşului; la „Manufactura – Fabrica de Tutun”, instalează o vastă bibliotecă cu sală de lectură, având într’un colţ un frumos altar cu vechi icoane ortodoxe, formează un cor al muncitorilor şi, tot dintre ei, o echipă de teatru, cu care se prezintă şi în alte localităţi dar mai ales la Iaşi şi în Bucureşti.
La 1 Februarie 1940, Părintele Vasiloschi e transferat la Biserica Icoanei din Capitală şi numit consilier patriarhal, referent la secţia culturală; dar aici nu stă mult, căci la 1 Ianuarie 1942 e numit preot la Berlin, în locul preotului Vascan. Reuşeşte şi aici să obţină, pentru Români, măreaţa „Jerusalemkirche”, unde înfiinţează un cor bisericesc, dirijat de Sergiu Celibidache, cu care dă mai multe concerte, dar biserica fu complet distrusă de bombardamentele din Februarie 1945.
Tăria sufletească a părintelui Vasiloschi s’a vădit mai ales în exil. Cu legăturile solide ce-l uniseră cu unii din noii demnitari, gen Sadoveanu, s’ar fi putut întoarce fără primejdie în ţară, unde, cu unele concesiuni, nici n’ar fi dus-o măcar rău. A preferat să rămână aici, alături de masa băjenarilor, locuind, după ce dispusese de adevărate palate în Iaşi şi Bucureşti, prin barăci şi alte umile adăposturi, străbătând Germania şi Austria cu timp şi fără timp, pe ger, pe ploaie ori zăduf, mergând oriunde era chemat, oriunde era nevoie de prezenţa sa.
„După prăbuşirea din 1945 – notează prof. Cârsteanu, în (ziarul) Der Süd-Ostdeutsche München, 15. Sept. 1966) – preotul Vasiloschi mergea din lagăr în lagăr, înfiinţa în multe lagăre capele şi făcea slujbe religioase în biserici ortodoxe şi evanghelice”. Nu l-am auzit nici măcar odată plângându-se de enorma „declasare”, totul se rezolva cu o reuşită glumă sau anecdotă.
Cum nu l-am auzit plângându-se de teribila tragedie a familiei, cu un copil rătăcitor prin ţară şi alţi trei în pământ, dintre care unicul fecior, Florin, ofiţer aviator, a căzut în Rusia (1943), iar Oltica, apreciată pictoriţă, jertfită în primăvara anului 1960, pentru a înlesni înmugurirea unui nou lăstar de viaţă, Florinuţ.
Singura durere ce nu putea ascunde era cea provocată de neînţelegerea şi răutatea oamenilor – durere care i-a grăbit, probabil, şi sfârşitul. Dar a ştiut să menţină Biserica română din Germania în afara învălmăşelii, ferind-o de neorânduielile din alte părţi.
Norocul părintelui Vasiloschi, aş zice marele noroc, în lunga-i viaţă, i-a fost soţia. E un noroc pe care singur şi l-a făcut, alegându-şi tovarăşă de viaţă din aceeaşi sănătoasă tagmă, fiică de preoţi din neam în neam. L-a sprijinit cu multă dragoste, cu vrednicie, demnitate şi multă, foarte multă discreţie. Fie-mi îngăduit a afirma, poate nepotrivit cu momentul, că la puţini logodnici am văzut atâta abnegaţie, şi mai ales atâta afecţiune, ca la bătrânii Vasiloschi. Aceeaşi delicată atenţie pentru cei străini de familie: uşa mai mult decât modestei lor locuinţe a fost mereu deschisă, tuturor, la vreme de masă şi odihnă.
Să rugăm pe Dumnezeu să odihnească în pace pe preotul nostru; iar Dumneavoastră Doamnă, care Vă despărţiţi după o vrednică convieţuire de peste o jumătate de veac, să ştiţi că nu rămâneţi singură. Toţi cei ce V’au cunoscut, toţi câţi V’au apreciat şi iubit, - în această teribilă încercare Vă stau alături.
Dr. Petre Vălimăreanu*Necrolog publicat în revista”Vatra”, Nr. 104, Iulie - Decembrie 1966, p. 25-26.
Oricât de firesc deznodământul, mai ales la această vârstă, moartea neaşteptată a părintelui Vasiloschi ne-a zguduit pe toţi, făcându-ne să simţim şi mai amarnică singurătatea, izolarea într’o străinătate de care nu ne putem lipi, într’un destin ce pare tot mai fără întoarcere.Era ca o pavăză, ca o protecţie a generaţiei părinţilor, acea generaţie care a trăit din plin febra speranţelor naţionale cele mai legitime şi a ajuns să înfăptuiască o Românie Mare, cu hotarele cele mai larg permise de împrejurările de după primul război mondial.
Părintele Vasiloschi a văzut lumina zilei în “vesela grădină” a lui Alecsandri, în Sinăuţii de Sus, la 29 Octombrie 1886, descinzând dintr’o familie de preoţi, dârza tagmă care, alături de învăţătorime, a ţinut aprinsă, în provinciile înstrăinate ca şi în ţară, făclia conştiinţei şi aspiraţiilor româneşti.Vechiul Regat, care parcă-şi modelase anume conturul, ca să poată păstra îmbrăţişate ţinuturile smulse, continuă a rămâne farul românismului şi după ce, în prima fază a războiului de întregire, fusese redus la o Moldovă îmbucătăţită. În acea fază dureroasă, cu aliaţi îndepărtaţi şi şovăielnici, şi bolşevismul la fereastră, ne-a venit mângâierea Basarabiei; în acel „triunghi al morţii”, care nu lăsa speranţei mari justificări, continuau a se scurge Români ce se puteau salva din regiunile robite. Aşa a sosit, în toamna anului 1917, şi tânărul Emilian Vasiloschi, licenţiat al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, fost profesor la liceele din Câmpulung şi Rădăuţi.
Hirotonit de mitropolitul Pimen, preot pentru Lespezi, sfinţia sa se ocupă cu repararea bisericilor din „târg” şi din cătunul Bursuc, şi înfiinţează un cor de plugari şi târgoveţi, pentru concerte populare. La 1 Ianuarie 1920 e transferat la biserica Toma Cozma din Iaşi, zidită în 1807, şi numit revizor eparhial al Mitropoliei, unde a rămas circa 20 de ani. Aici înfiinţează „Ateneul Popular Păcurari”, cu bibliotecă de vreo 3000 volume şi săli de conferinţă, cor, şezători, lectură; ia iniţiativa ridicării unei statui lui Eminescu, care se şi inaugurează în 1930; scoate revista „Daruri”, cu colaborarea celor mai de frunte condeieri ieşeni; restaurează biserica şi casele parohiale, cu sădiri de pomi, straturi de flori, garduri vii şi viţă de Cotnari; funcţionează ca profesor, de germană şi religie, la liceele Internat, Militar, Naţional, Ortodox de fete; e o vreme consilier comunal, ales de bisericile Iaşului; la „Manufactura – Fabrica de Tutun”, instalează o vastă bibliotecă cu sală de lectură, având într’un colţ un frumos altar cu vechi icoane ortodoxe, formează un cor al muncitorilor şi, tot dintre ei, o echipă de teatru, cu care se prezintă şi în alte localităţi dar mai ales la Iaşi şi în Bucureşti.
La 1 Februarie 1940, Părintele Vasiloschi e transferat la Biserica Icoanei din Capitală şi numit consilier patriarhal, referent la secţia culturală; dar aici nu stă mult, căci la 1 Ianuarie 1942 e numit preot la Berlin, în locul preotului Vascan. Reuşeşte şi aici să obţină, pentru Români, măreaţa „Jerusalemkirche”, unde înfiinţează un cor bisericesc, dirijat de Sergiu Celibidache, cu care dă mai multe concerte, dar biserica fu complet distrusă de bombardamentele din Februarie 1945.
Tăria sufletească a părintelui Vasiloschi s’a vădit mai ales în exil. Cu legăturile solide ce-l uniseră cu unii din noii demnitari, gen Sadoveanu, s’ar fi putut întoarce fără primejdie în ţară, unde, cu unele concesiuni, nici n’ar fi dus-o măcar rău. A preferat să rămână aici, alături de masa băjenarilor, locuind, după ce dispusese de adevărate palate în Iaşi şi Bucureşti, prin barăci şi alte umile adăposturi, străbătând Germania şi Austria cu timp şi fără timp, pe ger, pe ploaie ori zăduf, mergând oriunde era chemat, oriunde era nevoie de prezenţa sa.
„După prăbuşirea din 1945 – notează prof. Cârsteanu, în (ziarul) Der Süd-Ostdeutsche München, 15. Sept. 1966) – preotul Vasiloschi mergea din lagăr în lagăr, înfiinţa în multe lagăre capele şi făcea slujbe religioase în biserici ortodoxe şi evanghelice”. Nu l-am auzit nici măcar odată plângându-se de enorma „declasare”, totul se rezolva cu o reuşită glumă sau anecdotă.
Cum nu l-am auzit plângându-se de teribila tragedie a familiei, cu un copil rătăcitor prin ţară şi alţi trei în pământ, dintre care unicul fecior, Florin, ofiţer aviator, a căzut în Rusia (1943), iar Oltica, apreciată pictoriţă, jertfită în primăvara anului 1960, pentru a înlesni înmugurirea unui nou lăstar de viaţă, Florinuţ.
Singura durere ce nu putea ascunde era cea provocată de neînţelegerea şi răutatea oamenilor – durere care i-a grăbit, probabil, şi sfârşitul. Dar a ştiut să menţină Biserica română din Germania în afara învălmăşelii, ferind-o de neorânduielile din alte părţi.
Norocul părintelui Vasiloschi, aş zice marele noroc, în lunga-i viaţă, i-a fost soţia. E un noroc pe care singur şi l-a făcut, alegându-şi tovarăşă de viaţă din aceeaşi sănătoasă tagmă, fiică de preoţi din neam în neam. L-a sprijinit cu multă dragoste, cu vrednicie, demnitate şi multă, foarte multă discreţie. Fie-mi îngăduit a afirma, poate nepotrivit cu momentul, că la puţini logodnici am văzut atâta abnegaţie, şi mai ales atâta afecţiune, ca la bătrânii Vasiloschi. Aceeaşi delicată atenţie pentru cei străini de familie: uşa mai mult decât modestei lor locuinţe a fost mereu deschisă, tuturor, la vreme de masă şi odihnă.
Să rugăm pe Dumnezeu să odihnească în pace pe preotul nostru; iar Dumneavoastră Doamnă, care Vă despărţiţi după o vrednică convieţuire de peste o jumătate de veac, să ştiţi că nu rămâneţi singură. Toţi cei ce V’au cunoscut, toţi câţi V’au apreciat şi iubit, - în această teribilă încercare Vă stau alături.
Dr. Petre Vălimăreanu*Necrolog publicat în revista”Vatra”, Nr. 104, Iulie - Decembrie 1966, p. 25-26.
NECROLOG 6/2015
Cât timp persistă amintirile plăcute despre un om bun? Cât timp persistă amintirile plăcute despre un om obişnuit?
Când trece un om din lumea aceasta suntem tentaţi să privim la viaţa lui din perspectiva care I se potriveşte numai lui Dumnezeu şi să ne asumăm obligaţia de a da verdicte ca şi cum Dumnezeu s-ar afla în impasul de a nu ştii ce să facă cu defunctul. Afară de reţinerea de a emite verdicte în dreptul unui om sau altuia, cu atât mai puţin al unui defunct, mai este ceva de făcut?
Dumnezeu m-a constrâns zilele acestea să mă gândesc mai atent la această chestiune. În zbuciumul mental şi emoţional care a urmat morţii lui ..................am realizat că Biblia ne oferă un model izvorât dintr-o situaţie foarte asemănătoare.
Beniamitul Saul, fiul lui Chiş, a fost ales de Domnul să devină primul rege al lui Israel, fiind ridicat din condiţia umilă a unui crescător de animale dintr-o localitate lipsită de importanţă. Primii ani au fost marcaţi de un mare succes militar şi administrativ. Apoi, regele a început să greşească, până acolo încât Dumnezeu a decis să îl deposedeze pe Saul de purpura regală şi să ridice pe David ca rege peste Israel. Dumnezeu a îngăduit ca Saul să fie chinuit de duh rău, care ceda doar la cântarea lui David care, providenţial, fusese angajat ca scutier al regelui. Saul constată că David are trecere înaintea poporului, că Dumnezeu îl preferă dându-i biruinţe militară şi asistă neputincios la ascensiunea sa. Apoi intervine personal şi caută să-i ia viaţa „oponentului” său. Cariera lui Saul cunoaşte doar două dimensiuni: confruntarea perenă cu filistenii şi urmărirea lui David. În cele din urmă, recurge la consultarea necromantei, clar interzisă de Domnul ca practică divinatorie şi se sinucide pe câmpul de luptă. Trupul său şi al fiilor săi a fost identificat de filisteni, decapitat, batjocorit şi atârnat de zidurile fortăreţei de la Bet-Şean. Locuitorii din Iabeşul Ghiladului pe care Saul i-a eliberat de sub asediu amonit chiar la începutul carierei sale militare au avut curajul de a-i recupera trupul şi de a oferi familiei regale o înmormântare cu onoruri.
Cum ne-am fi raportat noi la o asemenea situaţie? Cum am fi răspuns noi la moartea duşmanului nostru din pricina căruia să fi avut de suferit timp de 20 de ani?
Biblia ne spune cum a reacţionat David. Când a aflat de moartea duşmanului său, regele în exerciţiu al lui Israel, David a compus un psalm şi l-a învăţat pe Israel să-l cânte. Îl găsim înregistrat în Biblie în 2 Samuel 1:17-27, dar iniţial şi-a avut locul în Cartea Dreptului. Aici David îşi aduce aminte de vitejia lui Saul şi de relaţia apropiată dintre rege şi Ionatan, prinţul moştenitor. Niciun cuvânt despre pătimirea sa la mâna lui Saul, despre crizele de nervi, despre posedarea demonică, despre maşinaţiunile politice, despre vorbirea şi comportamentul violente. În faţa morţii, regele Saul era salutat ca un erou de care se putea mândri întreaga naţiune şi toate celelalte erau trecute în tăcere.
Când trece un om din lumea aceasta suntem tentaţi să privim la viaţa lui din perspectiva care I se potriveşte numai lui Dumnezeu şi să ne asumăm obligaţia de a da verdicte ca şi cum Dumnezeu s-ar afla în impasul de a nu ştii ce să facă cu defunctul. Afară de reţinerea de a emite verdicte în dreptul unui om sau altuia, cu atât mai puţin al unui defunct, mai este ceva de făcut?
Dumnezeu m-a constrâns zilele acestea să mă gândesc mai atent la această chestiune. În zbuciumul mental şi emoţional care a urmat morţii lui ..................am realizat că Biblia ne oferă un model izvorât dintr-o situaţie foarte asemănătoare.
Beniamitul Saul, fiul lui Chiş, a fost ales de Domnul să devină primul rege al lui Israel, fiind ridicat din condiţia umilă a unui crescător de animale dintr-o localitate lipsită de importanţă. Primii ani au fost marcaţi de un mare succes militar şi administrativ. Apoi, regele a început să greşească, până acolo încât Dumnezeu a decis să îl deposedeze pe Saul de purpura regală şi să ridice pe David ca rege peste Israel. Dumnezeu a îngăduit ca Saul să fie chinuit de duh rău, care ceda doar la cântarea lui David care, providenţial, fusese angajat ca scutier al regelui. Saul constată că David are trecere înaintea poporului, că Dumnezeu îl preferă dându-i biruinţe militară şi asistă neputincios la ascensiunea sa. Apoi intervine personal şi caută să-i ia viaţa „oponentului” său. Cariera lui Saul cunoaşte doar două dimensiuni: confruntarea perenă cu filistenii şi urmărirea lui David. În cele din urmă, recurge la consultarea necromantei, clar interzisă de Domnul ca practică divinatorie şi se sinucide pe câmpul de luptă. Trupul său şi al fiilor săi a fost identificat de filisteni, decapitat, batjocorit şi atârnat de zidurile fortăreţei de la Bet-Şean. Locuitorii din Iabeşul Ghiladului pe care Saul i-a eliberat de sub asediu amonit chiar la începutul carierei sale militare au avut curajul de a-i recupera trupul şi de a oferi familiei regale o înmormântare cu onoruri.
Cum ne-am fi raportat noi la o asemenea situaţie? Cum am fi răspuns noi la moartea duşmanului nostru din pricina căruia să fi avut de suferit timp de 20 de ani?
Biblia ne spune cum a reacţionat David. Când a aflat de moartea duşmanului său, regele în exerciţiu al lui Israel, David a compus un psalm şi l-a învăţat pe Israel să-l cânte. Îl găsim înregistrat în Biblie în 2 Samuel 1:17-27, dar iniţial şi-a avut locul în Cartea Dreptului. Aici David îşi aduce aminte de vitejia lui Saul şi de relaţia apropiată dintre rege şi Ionatan, prinţul moştenitor. Niciun cuvânt despre pătimirea sa la mâna lui Saul, despre crizele de nervi, despre posedarea demonică, despre maşinaţiunile politice, despre vorbirea şi comportamentul violente. În faţa morţii, regele Saul era salutat ca un erou de care se putea mândri întreaga naţiune şi toate celelalte erau trecute în tăcere.
Dacă învăţătura apostolică şi modelul lui Cristos nu mai ajunge la mintea noastră, poate că măcar exemplul lui David, omul pe care Ioab nu a reuşit să-l înţeleagă afirmând că „îi iubeşte pe cei ce-l urăsc, şi-i urăşte pe cei ce-l iubesc” va reuşi să ne impresioneze astfel încât să învăţăm modelul biblic de iubire.
NECROLOG 7/2015
In ziua de....................., prea tristă zi de toamnă, ne-am adunat alături de familia îndurerată, şi noi, rudele, prieteni şi foşti colegi, pentru a-l conduce pe ultimul drum pe dragul şi respectatul nostru.....................
Robul lui Dumnezeu .................... s-a născut în ..........................., iar dacă mai zăbovea printre noi, la data de .................... ar fi împlinit ............ de ani.
S-a petrecut prin viaţă, cu o deosebită decenţă, a fost un om activ şi responsabil în tot ceea ce a făcut, având mult bun simţ şi umor de cea mai mare fineţe şi inteligenţă. Viaţa robului lui Dumnezeu................... a fost animată permanent de lucrul bine făcut, de spiritul dreptăţii şi profesionalism.
A avut un adevărat cult pentru familie, fiind un bun exemplu pentru toţi cei ce l-au cunoscut cu adevărat. Era fericit, împlinit, dornic de viaţă, mândru de familia pe care şi-o întemeiase.
Soarta a vrut ca această fericire să fie zdruncinată de o boală grea şi prea
târziu descoperită. Familia, prietenii şi colegii i-au fost alături şi au luptat pentru a nu-i părăsi, însă destinul a hotărât altfel.
În dimineaţa zilei de .........................., inima sa a cedat. Fără voia sa, colegul nostru a lăsat acum în urmă, fără dragostea şi sprijinul de care aveau nevoie, o soţie îndurerată şi doi fii de......... şi.............. ani. Dumnezeu avea nevoie de încă un suflet bun, drag îngerilor…
În memoria colegilor a rămas ca un om de onoare şi bun profesionist, câştigând astfel respectul şi afecţiunea tuturor.
Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să dea pace şi linişte sufletului tău, atât de nobil şi distins!
NECROLOG 8/2015 NECROLOG 11.11.2015 SANDUCU GHEORGHE
- Introducere>Cu inimile încărcate de compasiune şi adâncă tristeţe, înconjurăm astăzi sicriul cu trupul neînsufleţit al robului lui Dumnezeu Sanducu Gheorghe.
- Astazi, in aceasta tristă zi de toamnă, ne-am adunat alături de familia îndurerată, şi noi, rudele, prietenii şi cunoştinţele, pentru a-l conduce pe ultimul drum. Clopotele bisericii noastre plâng, pt că ducem la groapă un om care până mai ieri era în mijlocul nostru, un om care ne era drag, şi pe care toţi îl apreciam, iar acum il acoperim cu pamant, si nu-l vom mai vedea.
- A fost o persoană bună, credincioasă, cu suflet curat şi cu frica de cele sfinte, care a pus mai presus de toate familia, copii şi pe Dumnezeu.
- A avut ....... copii, ….fete, ….băieţi, pe care i-a crescut cu greu, trecand prin multe neajunsuri şi supărări, pt a-i face oameni mari, şi a ajunge fiecare la casa sa.
- A fost un barbat harnic, care împreuna cu soţia sa Ecaterina, şi-a construit propria casa, din temelie pana la acoperiş. Iata ca la varsta de ……….. ani, cand trebuia sa se bucure de realizările vieţii sale, şi să stea liniştit, pleaca prematur dintre noi, lasand in urma soţia înlacrimata, lasa rude, prieteni si cunostinte, pentru a-i duce mai departe amintirea şi aprecierea.
- A fost o persoană credincioasă. De fiecare dată ne primea când veneam cu Crăciunul, Boboteaza, sau cu Izvorul Tamaduirii. In ultima vreme, simtindu-se bolnav, dar nadajduind ca se va insanatosi, a dorit sa se spovedeasca si sa se impartaseasca, primind iertarea si ajutorul lui Dumnezeu.
- În toată perioada grea de suferinţă au fost alături de el soţia, fata, rudele, care l-au îngrijit si au făcut tot ceea ce le-a stat în putinţă ca robul lui Dumnezeu să aibă cele mai bune condiţii şi să nu ducă lipsă de nimic. Nu a dus lipsă nici de alinare si mângâiere din partea nepoţilor pe care i-a crescut cu multă dragoste iar acum la ceas de desparţire, le lasă inima goală şi sfâşiată.
- Până acum, el singur a lucrat pentru mântuirea sa, însă de acum nu mai poate face nimic. Doar rudele, prietenii, cei prezenţi mai putem face ceva pt uşurarea suferinţelor lui.
- Ce putem noi face: să ne rugăm şi să aprindem lumânări pt el de câte ori avem ocazia, să-i împărţim alimente, haine, obiecte, mai ales dacă avem anumite lucruri, daruri primite de la el de când trăia. Să îl trecem la pomelnicele noastre, dacă ne-a ajutat cu ceva în viaţa sa, şi să ne rugăm pentru mantuirea lui, pentru că "mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului", şi "unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo voi fi şi Eu".
- Să rugăm pe D-l nostru Iis Hs, să îl aşeze în corturile drepţilor, în rândurile sfinţilor, in sanul lui Avraam, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, iar dacă a greşit cu ceva în această viaţă să rugăm pe Bunul Dumnezeu să îl ierte, şi să îl odihnească în pace, acum şi pururea şi în vecii, vecilor, Amin.
Dumnezeu să-l ierte!
Si pentru cei care au avut rabdarea sa parcurga tot acest material, doresc sa inchei acest articol intr-un mod specific romanesc, pentru ca noi reusim sa ne adaptam si in cele mai grele momente din viata, facand haz de necaz. Un mic banc, daca mai stiti si altele va rog sa adaugati la comentarii: Ce scrie pe piatra de mormânt a unui preot? - Studii încheiate, plecat la examen!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)